1969, Ion Ițu, «Tribuna Sibiului» –
De cîteva zile, în sălile filialei U.S.S.M., Sibiul găzduieşte o amplă expoziţie personală retrospectivă prin concepţie, a pictorului bucureştean Constantin Udroiu. Prezent de ani de zile în diverse expoziţii de grup, în bienalele naţionale, pictorul angajează aici o primă confruntare directă cu publicul, în faţa căruia se prezintă deschis; în complexitatea eforturilor sale artistice, manifestate de la ilustraţia de carte pentru copii, de la demonstraţia de tehnică restaurativă a cărţii vechi; prin desene, afişe, grafică în alb-negru şi colorată, prin imitaţiile de icoană pe lemn şi pe sticlă, pînă la compoziţiile degajate şi originale din sfera interpretărilor personale. Deşi chemate insistent în abstract în etapele ultime ale travaliului, preocupările artistice ale pictorului, cel puţin în definiţia impusă de această expoziţie, îşi fixează rădăcinile de inspiraţie într-unul din spaţiile cele mai fertile ale picturii româneşti; din păcate puţin exploatate la nivelul potenţialului lor valoric: pictura iconografică. Căci dacă un efervescent al expresiei cum a fost doctorul Ion Ţuculescu, resimţind acut nostalgiile sensibilităţii naţionale s-a cufundat cu fervoare în orizonturile covorului românesc, redeşteptînd impresiile lor tulburi, în ultimii ani, poate tocmai la îndemnul său, un important grup de pictori fac la noi o adevărată şcoală declarată deschisă tradiţiilor iconografîce de substrat bizantin. Deşi n-a proclus încă un Ţuculescu orientarea aceasta merită o atenţie specială din partea criticii de artă, tocmai prin apelul insistent la o categorie a sensibilităţii noastre naţionale pe care pînă de curînd numai lupa cercetătorului ştiinţific a răscolit-o cu o forţă pasională de asemenea dimensiuni.
În acest ansamblu trăirile încă puternic evocative încercate de Constantin Udroiu primesc o obiectivare rezistentă în împrejurarea că pictorul le concepe după o îndelungată activitate lucrativă şi de studiu prin bisericile bizantine româneşti, făcută alături de o autoritate ca Gheorghe Vânătoru.
De-aici şi de la pragurile de culme ale unor Moga sau Ţimforea pictorul Udroiu se declară coborîtor, mai mult decît din cataloagele foştilor profesori sau din albumele de artă modernă străine, atît de în cale multora dintre pictorii tineri de azi. Reţinem aici importanţa aşezării resurselor de inspiraţie în straturile de emoţie ale universului iraţional, subliniind prin aceasta un cîştig de cauză peste care valoarea actului artistic atinsă, rezistenţa în timp se implică.
Cum spuneam însă, în expoziţia Constantin Udroiu se remarcă mai putin un stadiu final, cît se argumentează un drum. Concepţia sa se relevă aici ca una pronunţat demonstrativă, pe care nimenea nu o poate judeca interpretativ ci numai constatativ, dat fiind că ea este susţinută de expoziţie nu atît în ceea ce are unic, în ceea ce aspiră să fie. Aşa încît noi nu putem afirma acum decît că demonstrația este într-adevăr convingătoare şi pasionantă, urmînd a judeca prin prisma realizărilor ulterioare valoarea şi originalitatea experienţei pentru pictura naţională.
Unele lucruri se pot totuşi spune de pe acum. Între ele, considerîndu-le de importanţă fundalmentală, este fervoarea cu care artistul se foloseşte de culoare. Nu numai în ştiinţa realizării acelei patine suprapuse de trecerea vremii peste pigmentul original al icoanelor se resimte aceasta, cît în frumoasele armonii cromatice izbutite în unele pînze, în care se realizează spaţii de mare rafinament intelectual, caracterizat printr-o evitare cumpănită a stridenţelor şi a brutalităţii, în beneficiul unor asociaţii potolite, reţinute, în care roşul ocupă un spaţiu tonal aparte. În această gravitate elevată şi transcendentă, dusă la efecte de fină preţiozitate în unele detalii ale suprafeţelor, descoperim o primă posibilitate de afirmare, prin care pictorul, evocînd originile nobile ale inspiraţiei sale se afirmă ca un merituos evocator al lor prin timp, de la nivelul atins astăzi în evoluţia artei plastice. Cităm ca argumente spaţiile iluminate reflexiv din Moment poetic, gamele de mare fineţe din Nud roşu, Portret sau Colaj III, irizările surde din Metaforă, frumoasele efecte din monotipii etc. Aici îl recunoaştem din plin pe pictor, interiorizat şi distins, extaziat de subtilele sugestii muzicale ale culorii, atît de plăcute altădată unuia din profesorii săi — Ciucurencu. Din păcate spaţiul elegant al filialei sibiene a U.S.S.M., cu lumina venind dintr-o singură direcţie, din lungul sălilor, ori prea dur de la lampile cu neon, interzice o contemplare adecvată, falsificînd nuanţele cele mai fine, sufocînd eleganţa unor lucrări iar pe altele cu totul.
Dincolo de acest cult al culorii prezent în expoziţie şi care ni se pare un cîştig finalizat artistic, unele observaţii asupra caracterului figurativ al lucrărilor ni se par importante. În primul am reţine o idee exprimată de artist într-o plăcută discreţie în expoziţie, cînd afirma cu totală îndreptăţire că stilizarea din icoane se apropie de pictura modernă. Pornind de aici ne surprinde cantitatea încă precumpănitoare a narativului în lucrările sale, dintre care în unele (chiar în Moment poetic) ea se manifestă ca un adevărat balast ce derutează emoţia, pulverizînd-o în hăţişuri literaturizante. Scoatem, desigur, de sub această acuzaţie portretistica de gen, în care stilul desenului suportă mai dificil rigorile stilizării, deşi poate că şi aici o înţelegere profundă a caracterului picturii iconografice ar putea deschide cîmpuri interesate de sugestie.
Remarcînd, pe de altă parte, insistentele întoarceri la motivele înalte ale istoriei naţionale (portretele Horia, Cloşca şi Crişan, Pintea, Bălcescu – poate prea dur în cromatică şi desen), vom observa în concluzie că efortul artistic al pictorului Constantin Udroiu se concentrează fertil în direcţia afirmării unui echilibru românesc contemporan, a cărui bază de lansare se aşază la el în spaţiul de inspiraţie al iconografiei bizantino-carpatice, tinzînd prin realizările ultime spre abstract. Este, aici, un drum.
Ion Ițu
«Tribuna Sibiului » 3 octombrie 1969
