2015, Claudio Zambianchi –
Este interesant să ne gândim la modul în care xilogravura, care, atunci când s-a născut în Renaștere, a fost o tehnică de avangardă și a pus bazele cărții tipărite moderne, deschizând astfel o nouă eră, pentru câțiva artiști s-a transformat treptat într-o tehnică fundamental artizanală și antimodernă. Între secolele al XIX-lea și al XX-lea, gravura pe lemn a fost folosită de cei care au dorit să îi pună în valoare caracterul legat de o îndemânare manuală răbdătoare și nevirtuoază, raportându-se astfel la tradițiile tiparului popular.
Încă de la Gustave Courbet, avangarda picturală a tras o nouă forță din relația cu tipăriturile populare, primul pas pe un drum de-a lungul căruia artiștii moderni au luat în considerație numeroase tradiții alternative la cele ale artei academice, considerată astăzi lipsită de orice limfă vitală. Ilustrații de almanah, stampe japoneze, ilustrații de modă, fotografii, liniile vernaculare, legate după caz de viața modernă și de consumul de masă al imaginii (o cale care ajunge până la Pop Art și mai departe) sau de tradiții premoderne, folclorice, corelate cu agitația politică sau pietas religioasă a poporului.
Aceste reflecții mi-au venit în minte în timp ce parcurgeam lucrările lui Constantin Udroiu, care s-a născut în 1930 în România și a murit în 2014 în Italia, unde și-a petrecut ultimele decenii din viață. Și nu atât pentru că și el a desfășurat o intensă activitate de xilograf (gravura pe lemn a fost tehnica sa de gravură preferată, deși are și gravuri prin calcografie), bogată în peisaje, animale și, mai ales, portrete de intelectuali iluștri, cât pentru că, în general, producția profană a lui Udroiu, prin culorile vii, compozițiile simplificate și sintetice și prin utilizarea, uneori, a unor tehnici desuete, precum pictura pe sticlă, mi s-a părut profund influențată de cultura imaginii populare din țara sa de origine.
Am folosit expresia “producție profană” pentru că ea merge pas cu pas cu o pictură religioasă creștin-ortodoxă pe care Constantin Udroiu a studiat-o în tinerețe în România și la care a lucrat toată viața. În ea, tradiția este asumată și interpretată în marjele înguste impuse de caracterul cultic al imaginilor care se referă la o linie niciodată întreruptă și cristalizată de-a lungul secolelor, devenită și ea parte a unei pietăți populare răspândite și împărtășite, în care măiestria artistului constă mai mult în respectarea regulilor, în repetiție decât în originalitate și inovație: în cazul icoanelor, canonul cere o respectare strictă, unde jocul de lumini și umbre a devenit atât de codificat încât nu mai sugerează a treia dimensiune, ci desenează la suprafață o teselare de fundaluri plate, în mare parte abstracte.
În imaginile profane e cu totul altceva: baza oferită de imaginile vernaculare (și de tehnicile sale: Udroiu a pictat și pe sticlă, o modalitate populară răspândită în vaste zone ale Europei Centrale) este profund transformată și grefată pe o lume de figuri și culori cu totul originală, alcătuită din peisaje viu colorate, personaje din viața cotidiană, pictate cu o formalizare sintetică a figurilor, o intensitate a culorii, o intenție manifestă de a sublinia cele două dimensiuni ale planului pictural, lipsit de iluzionism, fără simulare de adâncime.
În general, în arta modernă, valorile iluzioniste și expresive ale culorii s- au așezat la capetele opuse ale aceleiași linii: primul aspect este invers proporțional cu celălalt. Acest lucru este valabil și în arta lui Constantin Udroiu, unde culoarea este explorată tocmai în calitățile sale nedescriptive, în puterea sa de solicitare emoțională imediată; Udroiu o interpretează într-o manieră variată, acum cu tușe întrerupte care pun suprafața să vibreze după un ritm dotat cu o animație proprie, așa cum se întâmplă, de exemplu, la van Gogh, sau în anumite lucrări pictate de Mondrian sau Kandinsky în anii de trecere de la figurativ la abstract; și mi se pare că tocmai Kandinsky dintre primul și al doilea deceniu al secolului XX este cel de care Udroiu își aduce permanent aminte în opera sa.
Prin această complexă varietate cromatică, artistul ne prezintă o lume a memoriei, în care imaginația și amintirea se exercită asupra unui dat real trăit într-un timp și reapărut în altul. Este, cea a picturii memoriei și a imaginației, una dintre principalele filiere ale artei moderne, de la Gauguin încoace, dar care la Udroiu capătă o greutate specifică: Constantin este un pictor care și-a părăsit țara, unde nu a avut o viață ușoară, s-a mutat în alta și, pictând, își amintește și amestecă în pictura sa realități, amintiri și timpuri diferite. Pictura sa, gravurile sale sunt pătrunse de o inventivitate care prezintă peisaje, figuri, portrete într-o manieră transfigurată și fantastică: o lume domestică transformată în basm.
Lumea lui Udroiu este astfel alcătuită din amintiri ale cotidianului: memoria țării sale nu se traduce, ca la marele său compatriot (și omonim) Constantin Brâncuși, în evocarea unor creaturi mitice ale tradiției românești. Printr-o recuperare selectivă și sagace a surselor artei populare, a trăiniciei amintirii, a autenticității talentului pictural, Constantin Udroiu se întoarce la o inocență a ochiului capabilă să ne prezinte o lume a imaginarului cu limpezimea și sinceritatea inspirației.
2015, Claudio Zambianchi
Profesor de Istoria artei contemporane
Sapienza – Università di Roma
