Maturitatea și consacrarea ca expresionist bizantin
Atins apogeul maturizării sale artistice și ajuns la stăpânirea maximă a instrumentelor tehnice, s-a dovedit a fi un artist de o rodnicie extraordinară, astfel încât să se exprime cu egală pricepere în diferite tehnici, de la uleiuri pe pânză la picturi pe sticlă, prin care păstrează și actualizează o străveche tradiție românească de transmis mai departe și mai ales de a face cunoscută. C. U. se exprimă acum și în mari cicluri picturale, create nu numai după toate aceste tehnici, ci și prin grafică, despre care vom discuta mai târziu.
Arlechinii
Reprezintă un ciclu care vine din tinerețe și continuă de-a lungul anilor: ulei pe pânză, tehcică mixtă pe sticlă precum și grafică. Probabil în această opțiune tematică se poate citi amintirea operei veneratului Corneliu Baba, autor al unei serii de arlechini, cu atât mai mult că uleiurile și sticla sunt dublate și de gravura în lemn cu numeroase variante ale acestui subiect.
Sibilele
U. împrospătează mitul sibilelor prorocițe care prezic venirea lui Hristos. Această opțiune tematică ia naștere, încă o dată, din experiența sa de „pictor în frescă” și din memoria culturii românești profund asimilată în tinerețe și niciodată uitată. Astfel, din activitatea sa tinerească ca practicant în realizarea sau restaurarea de fresce, în special în biserici, dar nu numai, i-a rămas amintirea picturii murale în primul rând din Țara Românească unde tema Sibilelor este răspândită în multe vairante. Astfel a creat cele 12 sibile care îl înconjoară pe Apollo, zeul profeției, în portrete cu culori violente și linii marcate, prin care își subliniază apartenența la spiritualitatea bizantină, dar revărsată în forme moderne, de un figurativism dramatic, în deplină corespondență cu caracterizarea sa ca „expresionist bizantin”.
Biserici și lăcășuri de închinăciune
E vorba de un ciclu bogat și uneori monumental, dedicat inițial bisericilor din Transilvania și sprijinit pe un studiu aprofundat al istoriei fiecărui monument. Tema se extinde apoi la locurile de rugăciune din Italia și România, abandonând în final orice definiție geografică și căpătând titlul general de Biserici și lăcășuri de închinăciune. Așadar, alături de bisericile ortodoxe, catolice sau reformate transilvănene de la început, apar nu doar catedrale europene celebre, ci și „locuri de rugăciune” ale fiecărei religii: de la sinagogi la moschei, într-o trecere interreligioasă spontană și intim simțită.