2000, Lorenzo Renzi, 2000 –
CONSTANTIN UDROIU își are atelierul într-o localitate mai sus de Roma, în Monterotondo . Este străjuit de un copac cu frunze, locuit de păsări ale căror strigăte îi însoțesc ziua de lucru, care durează de dimineața până seara. Totuși, ceea ce îl inspiră pe Constantin Udroiu nu este peisajul rural roman, ca pe vremea lui Corot și Ingres, sau a lui Massimo d’ Azeglio. Atunci când pictează, Constantin Udroiu, strămutat în Italia din România natală în urmă cu 30 de ani, continuă să trăiască în îndepărtata sa patrie.
În seria sa de uleiuri Lăcașuri de închinăciune, a pictat zeci și zeci de biserici, sinagogi și moschei din țara sa. Și biserici din alte țări: de exemplu Cattolica di Stilo, o biserică catolică, da, dar născută greco-ortodoxă și cu plan în cruce grecească, precum și catedralele din Orvieto și L’Aquila, din Köln și Strasbourg etc.
Nu doar în ulei, ci în xilogravură (tehnica sa preferată), Constantin Udroiu a portretizat zeci și zeci de scriitori și poeți de ieri și de azi: scriitori și poeți din țara sa natală, românii. Aceste portrete au fost expuse în 1998 într-o expoziție la Roma, la Accademia di Romania din Valle Giulia, expoziție promovată de foarte activul și strălucitul director al Accademiei, italienistul Marian Papahagi. Acum, că Papahagi a murit prematur, în ianuarie 1999, seria se extinde și cu un portret al acestuia: Marian Papahagi, ultimul mare român.
Prin felul în care pictează, Constantin Udroiu se apropie, după propria-i mărturisire, de expresioniștii germani (Marc, Macke, Kirchner etc.). De la aceștia, Udroiu preia culorile disonante, pure, puternic nerealiste. Negrul (cu albastru) este folosit pentru a evidenția siluetele figurilor. În rest, este exclus din paletă, după lecția impresioniștilor, pentru care negrul în natură nu există, și a postimpresioniștilor, pentru care negrul nu este o culoare (și asta este adevărat pentru că este absența culorii). Spre deosebire de Expresioniștii germani, desenul lui Udroiu rămâne exact, rezultat al fidelității față de școală: zidurile nu se clatină, clopotnițele nu se prăbușesc peste lanurile de grâu. Figurile umane nu plutesc, ca la Chagall, în cer, ci stau judicios cu picioarele pe pământ. Pentru cei familiarizați cu pictura românească din prima jumătate a secolului al XX-lea (nu sunt mulți, și e păcat), este clar că pentru pictura lui Udroiu nu contează doar expresioniștii germani, ci că în el se regăsesc și ecouri ale lui Luchian,Tonitza și ale marelui Țuculescu.
Școala lui Constantin Udroiu, spuneam: este școala de artă sacră fondată de marele istoric și om politic Nicolae Iorga în România anilor 1920, în ideea de a păstra vie tradiția artei ortodoxe de origine bizantină, în special cea a frescei. Byzance après Byzance, după cum spunea Iorga însuși. Fresca a produs capodoperele pe care le cunoaștem din marile mănăstiri din Grecia, Macedonia, Kosovo, Rusia, dar și din România (la Voroneț, Moldovița, Sucevița și multe alte mănăstiri). Istoria României, începând cu anii 1940, nu a fost tocmai cea mai propice pentru menținerea acestei tradiții: câte biserici și mănăstiri distruse, reduse la închisori infame, mutate, închise între zidurile blocurilor de locuințe.
Când a putut, Constantin Udroiu a reînviat în Italia arta pe care o învățase și pe care a fost, poate, ultimul care a cunoscut-o. La Benevento, Matera, Airola, Vitulano, Faicchio etc., i s-au încredințat mari ziduri de biserici, catolice bineînțeles, pe care să le acopere cu fresce.
Din păcate, nu cunosc aceste picturi murale ale lui Constantin Udroiu decât din câteva fotografii. Dar ele mi se par demne de o excursie, pe care sper să o fac mai devreme sau mai târziu, și pe care îi invit pe admiratorii săi să o facă. Constantin Udroiu este fidel canoanelor picturale bizantine, care au fost cândva și ale noastre (Giotto și Simone Martini le respectau încă). Această fidelitate l-a condus la unele neînțelegeri și certuri cu ierarhia catolică. Constantin Udroiu susține, de pildă, că în timpul Cinei celei de Taină, Hristos și apostolii au mâncat pe o față de masă întinsă pe jos, așa cum se vede la Ohrid, și nu așezați la masă, ca la Leonardo sau Ghirlandaio. Uneori Constantin reușește să îl convingă pe preot, alteori preotul îl învinge pe Constantin.
Oricum ar fi, ceea ce contează este că pictura sa religioasă, ancorată într-o tradiție, câștigă adesea pariul de a reuși în intenția sa artistică și evocatoare, un pariu foarte dificil, după cum știm, pentru că arta modernă pare a fi la fel de inevitabil profană pe cât cea din trecut era religioasă.
Dacă Constantin Udroiu este o excepție, aceasta se datorează încă o dată fidelității față de originile sale. Constantin Udroiu, un român din Roma, dar și, mai ales, un român din România.
Lorenzo Renzi 2000
