Marian Papahagi, 1989 –
Constantin Udroiu este în primul rând un mare muncitor. E un lucru de care îți dai seama imediat când intri în atelierul lui plin de pânze, icoane, tablouri pe sticlă, gravuri sau desene.
Ocru, cinabreza, galbenul însorit care amintește de florile-soarelui „înnebunite de lumină” ale lui Van Gogh, albastrul, verdele marin al pajiștilor, culorile expresioniste violente pe pânză, se atenuează sub cristal înfățișând orașe nostalgice din Transilvania, portrete zvelte și grațioase, animale, arabescuri.
Dintr-un tablou atârnat pe perete, ritmul unei mișcări, curba elegantă, un racourci cu conotație stilistică amintesc spontan – datorită asocierii dintre desen și culoare – numele lui Matisse; impresioniștii sunt la fel de prezenți în memoria activă a pictorului ca și ecourile expresioniste: sunt evidente citate icastice care se nasc din profunzimea unei experiențe artistice care s-a format în egală măsură atât pe modelul modernilor cât și al anticilor.
Printre aceștia din urmă mai mult decât printre primii, trebuie căutată sursa acelei măiestrii figurative care aparține celor care au făcut nu numai sau nu atât exerciții academice, cât mai degrabă o ucenicie umilă și în același timp încăpățânată la maeștri.
În cazul lui Constantin Udroiu, merituos „iconar” – autor de icoane, adică – un aspect evident și fundamental este revenirea plină de consecințe la pictura bizantină, chiar și în afara ariei semantice circumscrise picturii sale religioase.
Personajele sale au arhaica staticitate a viziunilor esențiale. Pictorul este legat de pământ și natură, nu-i place să încarce țesătura vizuală cu sensuri alegorice abstruse, este denotativ, cald și imediat. Îmi plac încrederea sa robustă, legătura sa cu un univers mintal, care este chiar cel al formării sale, ce se menține într-o sinteză bogată, cu sugestii coloristice născute sub soarele generos al Mediteranei.
