Mircea Vasilescu, 1994, octombrie, Dilema, anul II, nr. 92 –
Născut în 1930 la București, Constantin Udroiu este acum, în prezentările oficiale, pictor italian de origine română. Biografia lui este, precum a artiștilor de odinioară, plină de dramatism.
Arestat în două rânduri (a doua oară în ’56 după revolta din Ungaria, pe când era student la Belle Arte) și condamnat la 22 de ani de închisoare politică, din care a executat 10, a părăsit România cu mai bine de 20 de ani în urmă, stabilindu-se, după câțiva ani de peregrinări, la Roma.
A avut peste 200 de expoziții, atât în Italia, cât și la Geneva, Avignon, Amsterdam, Paris, Atena. Exclus din Uniunea Artiștitor Plastici din România, din motive politice, a fost reprimit în acest an.
Nicolae Balotă observa în pictura lui Constantin Udroiu, „o psihologie a nostalgiei”. Înzestrat cu har de povestitor, artistul transformă această nostalgie într-o relatare vie, plină de culoare.
Dilema: Ajuns în Italia după ce, în România, ați trecut experiența dramatică a închisorii, a trebuit să învățați comunicarea cu un alt public, să vă traduceți experiența într-un limbaj nou. Care au fost momentele cele mai grele și, pe de altă parte, ce v-a izbutit cel mai ușor?
Constantin Udroiu: Nicolae Crainic spune în poezia Doină: Năpraznic e dorul și crâncen aleanul. Ca și în temniță, și în Italia momentele grele erau cele sufletești. Am lăsat în România familia, două copilițe, surori, neamuri, prieteni. Timp de 18 ani nu m-am întors în țară, până în 1990, în februarie. Uneori îmi era dor și de clanța de la poarta casei părintești. Cel mai ușor am izbutit pe plan profesional. Prima expoziție în Italia, în 1971, mi-a fost inaugurată de Sandro Pertini, care mi-a adus noroc. Tot în acel an am câștigat premiul III la prima bienală internațională, organizată la S. Teresa di Gallura (Sardegna), cu subiect protecția naturii. Am participat cu o lucrare adusă din țară, Inundație, făcută după inundațiile din Transilvania din 1968 și respinsă la Bienala de la Dalles din acel an. Premiul consta într-un milion de lire, în acel timp egal cu o mașină Giulia Super, găzduire și ospitalitate timp de șase luni pe Costa Smeralda, în Sardegna, la hotelurile lui Aga Khan. În 1980, în localitatea Accettura, și în 1985 la Vitulano, am primit cetățenia de onoare pentru merite artistice. Iar din 29 aprilie 1991 am devenit senator al Academiei Internaționale de Artă Modernă.
D: Ați avut vreodată, în această perioadă, senzația că sunteți printre străini, v-ați confruntat cu reacții ostile?
C.U.: Această întrebare mi-a pus-o un ziarist italian căruia i-am răspuns că noi, românii, când venim în Italia, ne întorcem la casa bunicilor. Suntem și aici acasă. În plus, datorită faptului că m-am căsătorit cu Luisa Valmarin, profesoară de româna la Universitatea La Sapienza din Roma, am trăit din plin în cadrul culturii românești, pentru care soția mea se luptă cu pasiune, dragoste și sacrificii ca să o facă cunoscută. Odată căsătorit cu Luisa Valmarin, care mi-a dăruit un Ion chiar de ziua nașterii mele, nu m-am mai considerat străin în Italia. De fapt, nu m-am considerat nici profug, nici în exil niciodată. Așa cum intitulează un ziarist italian un articol referitor la o expoziție personală pe care am deschis-o în 1979 la Massafra, sunt calificat „esule per amore”. Am rămas pentru că m-am îndrăgostit de o femeie pe care am cunoscut-o la Paris și care este actuala mea soție și pentru că și celelalte libertăți despre care am discutat la început, le-am găsit aproape așa cum visam noi în închisoare.
Ostilitatea de care mă întrebați nu am întâlnit-o nici din partea italienilor, nici a altor vest europeni în pelerinajele mele prin Europa. Ostili mi-au fost uneori conaționali invidioși sau provocatori de meserie.
D: Cand ați trăit cel mai intens senzația că ați reușit, că puteți comunica într-adevăr cu această lume nouă?
C.U.: În afara faptului că, așa cum am relatat, am reușit să mă afirm și să-mi creez un public de la început, senzația că am reușit să mă impun am avut-o când am reușit să conving cardinali și episcopi italieni să reintroducă în biserica catolică pictura așa-zisă bizantină, ale cărei canoane au fost stabilite, după cum știm, la ultimul Conciliu al bisericii creștine nedivize de la Nicea, din 787. Am participat la diverse concursuri prezentând proiecte în stilul bizantinului românesc de la Curtea de Argeș și al bisericilor din Nordul Moldovei. Le-am câștigat aproape pe toate și, între anii 1980-1993, am decorat „a fresco umido” patru biserici ale unor mănăstiri de franciscani, precum și trapezele și interioarele acestor mănăstiri din Italia centromeridională. În 1993 am realizat o Via Crucis compusă din 15 capele pe un parcurs de 1 km din localitatea Faicchio, precum și o Cina cea de taină (8 x 4 m) și o Cina din Emmaus (6 x 4 m), în trapezul noului seminar din Benevento. Frescele au fost binecuvântate și sfințite de către Sfântul Parinte Papa Ioan Paul al II-ea.
De altfel, una dintre cetățeniile de onoare pe care le-am primit în Italia mi-a fost acordată pentru o parte din aceste lucrări, iar pe cealaltă am primit-o pentru o frescă de 180 mp cu subiect profan.
D: Cum a fost primită aici ideea de a picta biserici și mănăstiri în maniera bizantină? Bănuiesc că nu au lipsit contestările…
C.U.: Eu m-am prezentat, acum 15 ani, la un concurs pentru pictarea unei biserici. Am făcut un proiect după modelul Școlii romanești de pictură religioasă și l-am susținut în fața unei comisii conduse de episcopul din Benevento. Comisia mi-a spus că proiectul e bun, dar „nu e la modă”. Atunci le-am răspuns că în arta creștină nu poate fi vorba de modă, pentru că ea trebuie să respecte canoanele stabilite de ultimul conciliu al bisericii unite, după un plan iconografic. Discuția cu comisia a durat aproape două ore și le-am adus argumente de ordin canonic. Începând din vremea Papei Paul al Vl-lea, călugării și preoții catolici au început să redescopere ortodoxia, deci și pictura veche (care nu lipsește, desigur, din Italia). Astfel încât proiectul meu de a picta după canoane a fost acceptat.
D: Acum, când barierele politice au căzut, credeți că românii din străinătate pot realmente comunica mai ușor cu România? Mai există acum bariere care pot împiedica o relație profundă și autentică între românii din țară și cei care, în regimul trecut, au fost nevoiți să o părăsească din diverse motive?
C.U.: O relație profundă și autentincă între românii din țară și cei din diaspora nu cred că se va putea realiza prea ușor, în special pentru oamenii de litere sau artă. Reintegrarea lor în circuitul real al culturii românești va constitui un proces complicat. Am constatat în vizitele mele din ultimii patru ani la București că factori psiho-sociali sau interese de grup intervin în dezavantajul acestor relații. Într-un interviu apărut în Caiete critice, cu ocazia publicării actelor colocviuluì Exil și literatură care a avut loc la Avignon în 1992, Fănuș Neagu spune: „Nu e posibilă – cel puțin în timpul vieții noastre – o conciliere între beneficiarii dezertării și scriitorii de acasă”. Ca Fănuș Neagu am întâlnit mai mulți, chiar în familia mea de la București. Un văr cu studii universitare mi-a spus: nu avem nevoie de voi și nu ne interesează realizările voastre, ne vom descurca singuri. De fapt, asemenea protestatari am cunoscut și aici: foști membri PCR rămași în Europa, care erau contra participării la întâlniri internaționale ale românilor veniți din țară.
D: A existat, de când sunteți în Italia, o împrejurare în care ați fost tentat să renunțați, în care ați avut sentimentul că nu veți reuși?
C.U.: Singurele probleme erau, după cum am spus, de ordin sufletesc. Numai că, în timp, acestea se diluează, se pierd. După opinia mea, pentru noi toți, cei plecați de mai mult timp din țară, ar fi imposibilă o reîntoarcere, pentru că am făcut niște rădăcini aici, începând de la familie și până la relațiile sociale. Iar când, după 1989, m-am intors la București, am constatat că foarte mulți m-au uitat și pe mulți i-am uitat și eu. Chiar pe strada unde am copilărit m-am simțit străin, parcă nu eram acasă; era o altă lume. Am discutat și cu alți români despre o eventuală intoarcere definitivă și am impresia că este aproape imposibilă. Mulți mi-au spus că, deși suflețește ar vrea, le-ar fi imposibil să se întoarcă
