Goffredo Palmerini, 14 aprilie 2016
ROMA – Retrospectiva maestrului Constantin Udroiu (1930-2014) se deschide la Roma joi, 14 aprilie, de la ora 18, la Academia Română din Piazza José de San Martin 1: Muzică de văzut. Între sacru și profan.
Expoziția, care va rămâne deschisă până pe 24 aprilie, este un omagiu adus memoriei marelui artist, unul dintre intelectualii români care au reprezentat cel mai bine cultura țării sale de origine în Europa.
La inaugurarea expoziției vor vorbi ES Dana Constantinescu, Ambasadorul României în Italia, ES Bodgan Tătaru-Cazaban, Ambasadorul României la Sfântul Scaun, prof. Mihai Barbulescu, directorul Academiei Romane din Roma.
Prezentarea critică a expoziției este încredințată profesorilor.
Dan Pineta și Claudio Zambianchi. Evenimentul, promovat de Academia Română și Asociația Nikopeia, are patronajul Ambasadelor României în Italia și al Sfântului Scaun, al Academiei Internaționale de Artă Modernă și al Municipiului Fara din Sabina.
Titlul cuprinde termenii drumului urmat de Artist în decenii de activitate pasională. Legat de tradiția artei sacre românești – de la icoane pe lemn și sticlă până la fresce monumentale – Constantin Udroiu este și un artist contemporan care își găsește semnătura în linii picturale și combinații de culori explozive.
De fapt, pe de o parte el însuși s-a declarat expresionist, pe de altă parte criticii au vorbit despre „concertul” culorilor sale ca „muzică de văzut”.
Constantin Udroiu îmbină pictura sacră și profană cu o producție extraordinară de grafică. Chiar și în acest domeniu este un maestru complet: designer, gravor și tipograf, lasă o serie semnificativă de gravuri în lemn și gravuri și acvatinte care contribuie la definirea lui ca un artist de profunzime renascentist.
Acesta este Crezul său în artă:
Consider bizantinul român drept principalul punct de plecare pentru un pictor român. Arta fără scop este un postulat iluzoriu pe care nu îl accept. Metafora înlocuiește concretitatea în ordinea abstracțiunilor, este instrumentul care reflectă instantaneu concretul.
O listă lungă de eseiști și critici de artă au scris note și recenzii de interes semnificativ despre arta lui Constantin Udroiu . O sumă de ziare și reviste, în Italia și în străinătate, i-au descris arta de-a lungul anilor și au descris expozițiile sale, mereu cercuri de dialog între culturi. Ar dura mult timp pentru a le enumera. Totuși, cred că acest fragment de prezentare critică a lui Lorenzo Renzi reușește să dea, sintetic, un simț al valorii și profunzimii artei lui Constantin Udroiu.
[…] Pentru felul în care pictează – scria Lorenzo Renzi, într-una din însemnările sale critice – Constantin Udroiu se aseamănă, din propria sa recunoaștere, cu expresioniștii germani (Marc, Macke, Kirchner etc.). Din ele Udroiu preia culorile disonante, pure, extrem de nerealiste. Negrul (cu albastru) servește la dezvăluirea siluetele figurilor. Spre deosebire de expresioniștii germani, desenul de la Udroiu rămâne exact, rezultat al loialității față de școală: zidurile nu se clatină, clopotnițele nu cad pe lanurile de grâu. Pentru cine cunoaște pictura românească a primei jumătăți a secolului XX, este clar că pentru pictura lui Udroiu nu contează doar expresioniștii germani, ci că sunt în el și ecouri ale lui Luchian, Tonița, ale marelui Tuculescu. Școala Constantin Udroiu a fost școala de artă sacră fondată de marele istoric și om politic Nicolae Iorga, în România în anii 1920, cu ideea de a păstra vie tradiția artei ortodoxe de origine bizantină, în special cea a frescei. Constantin Udroiu, când poate, reînvie în Italia arta pe care o învățase și pe care poate a fost ultimul care a cunoscut-o. La Benevento, Matera, Airola, Vitulano, Faicchio etc., i s-au încredințat ziduri mari de biserici, biserici catolice desigur, care să fie acoperite cu fresce. Este fidel canoanelor picturale bizantine (Giotto și Simone Martini încă le respectau).
Pictura sa religioasă, – conchide Renzi – ancorată de tradiție, câștigă adesea provocarea de a reuși în angajamentul ei artistic și evocator, o provocare foarte grea, după cum știm, pentru că arta modernă pare a fi la fel de inevitabil profană precum era cea religioasă din trecut.
Dacă Constanti Udroiu este o excepție, aceasta se datorează încă o dată loialității față de origini. Constantin Udroiu, român din Roma, dar și și mai ales român din România”.
Luisa Valmarin despre soțul ei
Mărturia pe care ne-o dă Luisa Valmarin Udroiu, fost director al Departamentului de Studii Romanice de la Universitatea din Roma „La Sapienza” și soția Artistului, pe care o publicăm mai jos, cu acordul ei, este foarte semnificativă și lămuritoare:
«L-am cunoscut pe Constantin în martie 1975 la Paris, unde mergeam la Sorbona la o conferinţă despre poetul Mihai Eminescu. Nu ne-am mai despărțit de atunci. Viețile noastre s-au împletit, aducând interesele fiecăruia dintre noi, până la o întrepătrundere totală a gândurilor, idealurilor, aspirațiilor.
Nu am avut o viață ușoară: activitățile noastre, ale lui artistice, ale mele academice, ne-au despărțit de multe ori fizic, dar, pe de altă parte, ne-au apropiat extraordinar de la nivel spiritual. Astfel, Constantin a împărtășit mereu interesele studiilor mele, prin care a reușit să trăiască încă cufundat în cultura sa de origine și în faldurile unei literaturi de care a fost un cunoscător și degustator extraordinar.
De la început m-a însoțit la conferințe și congrese datorită cărora a reușit să stabilească și să mențină o relație vie și strălucită cu personalitățile, uneori de mare importanță, cu care amândoi am avut ocazia să intrăm în contact. În același timp, am început – când a fost posibil – să-l însoțesc la expoziții alături de care îmi organiza adesea conferințe prin care să prezint literatura și folclorul românesc unui public pentru care, în anii 80-90, România era încă o țară îndepărtată, nuprea bine definită…
În acest fel, viețile noastre au început să se împletească chiar și în afara nivelului strict emoțional și familial. Constantin a devenit și un colaborator prețios și de neînlocuit în viața mea academică, mereu aproape de mine și de catedră în organizarea de conferințe, realizând splendide gravuri în lemn ca afișe sau coperți pentru Romània Orientale, revista catedrei.
S-a implicat în pasiunea sa pentru literatură până la realizarea a o sută de portrete gravură în lemn ale scriitorilor și artiștilor români pe care le-a expus la nivel global în decembrie 1998, în cea ce a fost ultima activitate desfășurată de Marian Papahagi în calitate de director al Academiei României la Roma.
Nu aș putea vorbi despre arta lui decât să spun că culorile orbitoare și însorite ale peisajelor italiene i-au umplut ochii și s-au mutat în picturi viguroase și strălucitoare, aproape rezultatul „simțirii” lui Sardinian sau Abruzzo, precum cei mai apropiați prieteni ai săi, Nicola. și Goffredo; a sentimentului său ca un fiu al sudului, al acelui sud pe care l-a cunoscut și iubit ca pe propria sa țară și în care a lăsat o amintire vie a trecerii sale cu lucrările sale monumentale.
Nu aș putea vorbi despre arta lui decât să spun că a trăit-o întotdeauna ca pe o parte din sine prin care să decanteze durerea unei vieți de suferință: detenția dură pe care a suferit-o în tinerețe și apoi, odată ce a fost eliberat din nou, disprețul în consecință alternând cu invidia fraților săi din România; ruperea de familie, de copii, de prieteni, de patria sa; dificultatea de a-și impune arta într-o țară străină și adesea respingătoare, fără compromisuri sau abateri de la principiile etice și artistice.
Ani și ani de lupte și singurătate, dar și de o forță de viață extraordinară, de optimism și mai ales de generozitate. Astfel, amintirile lui au devenit povestea unei vieți neprețuite, la bine și la rău: de la amintirile șocante de când vorbea despre penitenciarele Aiud sau Poarta Albă până la episoadele de tinerețe, aventuroase, precum atunci când îl însoțea pe Gh. Vânătoru să creeze fresce monumentale.
Mai mult, pasiunea pentru pictura sacră monumentală, a cărei tehnică învățase să o stăpânească grație învățăturilor lui Vânătoru, i-a permis să creeze lucrări de o valoare extraordinară în centrul și sudul Italiei, în acea Italia în care tehnica picturii „fresco” este acum un lucru din trecut.
Există o serie de fresce sacre și profane care culminează cu două lucrări maestuoase: Sagra del Maggio, un străvechi festival popular imortalizat pe fațada primăriei Accettura din Basilicata, în 1976-77, și Cina cea de Taină, pictată în sala Seminarul din Benevento și inaugurată de Papa Ioan Paul al II-lea în 1990.
Arta sa, de la pictură până la gravură, s-a exprimat la cel mai înalt nivel și în nenumăratele icoane pe lemn, realizate în perfect stil bizantin, și în numeroasele icoane pe sticlă, în stil popular da, dar din care a derivat o pictură seculară deosebit de rafinată care a devenit una dintre trăsăturile care îi caracterizează stilul.
Entuziasmul, bucuria de a trăi, în ciuda tuturor, generozitatea l-au împins să creeze o școală de pictură, astfel încât ceea ce a descoperit și experimentat în mulți ani de muncă să nu se piardă, ci să fie folosit și valorificat de alții. mai tineri și mai puțin experimentați. Astfel s-a născut Școala Nikopeia, pe care Constantin a numit-o „Forja artei” unde a predat tehnicile picturii și gravurii în lemn, elevilor și bătrânilor, precum și copiilor, gratuit, lăsând o comoară de sugestii și învățături.
Boala l-a lovit în timp ce pregătea o expoziție în omagiu Umbriei, pe care intenționa să o aducă la Perugia și care a fost expusă temporar la Academia Română din Roma în decembrie 2013. La câteva luni după moartea sa, datorită prieteniei și interesului său Bogdan Tătaru Cazaban, ambasador la Sfântul Scaun, în care a fost implicat Cardinalul Bassetti, arhiepiscop de Perugia, expoziția a fost deschisă în Muzeul Catedralei, creată așa cum o plănuise Constantin: cu lucrările sale și cu cele mai avansate ale Forgei sale de artă.
Așa s-a încheiat ciclul activității sale, dar nu și vitalitatea artei sale care rămâne ca o moștenire prețioasă pentru noile generații din România și Italia, ambele țări natale, la fel de iubite și consacrate în pictura sa”.
Constantin Udroiu s-a născut la București la 3 februarie 1930. Intelectual de frunte în România, studia la Universitatea din București când, în 1954, a fost arestat de regimul comunist pentru disidență politică și condamnat. A fost un martor viu al principiilor libertății și democrației, afirmate și plătite scump cu o pedeapsă de 22 de ani de închisoare, din care un deceniu de închisoare aspră, până în 1964, când a fost eliberat în urma noului climat politic din țările din spatele cortinei de fier, după cel de-al XX-lea Congres al PCUS.
Ajuns în Italia pentru prima sa expoziție în străinătate, în 1971 la Sassari, inaugurată de președintele de atunci al Camerei Sandro Pertini, a rămas în țara noastră călătorind în lung și în lat pe căile artei bizantine, în special în sud.
Vizitele frecvente în Europa – Elveția, Franța, Spania, Grecia, Olanda, Portugalia – unde și-a adus cu mare succes producția artistică dar și competența academică, participând la seminarii și conferințe promovate de universități de prestigiu cu comunicări proprii.
Mare maestru al artei bizantine, Constantin Udroiu a fost unul dintre cei mai fructuosi artiști ai diasporei românești care a păstrat icoana bizantină și propria sa identitate românească centrală în opera sa. Dintre expozițiile sale personale, peste 200, multe în Italia – în 1985 la L’Aquila a 99-a expoziție, la castelul din secolul al XVI-lea, memorabilă, – cele mai semnificative în străinătate au fost la Paris , Lutry, Avignon, Amsterdam, Bordeax, Carpentras, Atena, Barcelona, Lisabona și, după căderea regimului comunist din România, la Târgoviște și Cluj Napoca.
Lucrările sale sunt expuse în muzee din multe orașe din România, Franța, Portugalia și Italia, precum și în numeroase colecții publice și private din diferite țări ale lumii. România Democrată l-a compensat cu considerație artistică și personală semnificativă, demonstrată de prezența Ambasadorului în toate expozițiile pe care le-a susținut în Italia. A fost membru al Senatului Academiei Internaționale de Artă Modernă.
De câțiva ani, Constantin Udroiu plecase de la Roma pentru a locui în Sabina, în Passo Corese (Rieti), unde în colaborare cu Primăria deschisese Școala Nikopeia, un centru de formare artistică non-profit unde Maestrul preda tehnicile de pictură liberă. la aproximativ şaizeci de studenţi. Până la moartea sa la Roma, pe 26 martie 2014.
Dar Școala Nikopeia a continuat și va continua să trăiască, cu angajamentul elevilor atelierului său de artă. Moartea artistului a stârnit mare emoție în România în lumea culturală și academică. Atât de mult încât, în perioada 15-30 octombrie 2015, a avut loc în Muzeul Etnografic din Cluj Napoca, Transilvania, o amplă expoziție de grafică – gravuri în lemn, gravură și acvatinta, pentru a-l aminti pe ilustrul artist și pe intelectualul luminat.
Prin urmare, acest eveniment important de la Academia Română se caracterizează și ca un puternic omagiu de onoare adus Artistului pământului său natal. Constantin Udroiu a fost un mare prieten cu L’Aquila, unde a susţinut expoziţii importante: prima dată în 1985, cu cea de-a 99-a expoziţie în Sala Elephas a Castelului din secolul al XVI-lea, apoi o expoziţie în 1989 la Paganica (L’Aquila), pentru a inaugura Centrul Civic, un al treilea în L’Aquila la Palazzo Antonelli Dragonetti, în 2000.
Dar a susținut și alte expoziții importante în Abruzzo: la Annunziata din Sulmona, la Castelul Piccolomini din Capestrano, la Centrul Civic din Villetta Barrea. Marea icoană „ Madona Iubirii ”, donată în 1985 de către Artist Municipiului L’Aquila, a iluminat Sala Sfatului din Palazzo Margherita d’Austria cu aurul său pur până la acel tragic 6 aprilie 2009.
